Cuvinte cheie: adam smith | bani | dan gilbert | fericire | filosof | naturala | sintetica | william shakespeare

Interesante călătorii facem uneori în viaţă! Am plecat de la încercarea de a explica fericirea şi am ajuns să scriu despre ceea ce ne face nefericiţi.

În primul articol am ajuns la concluzia că există două tipuri de fericire: cea naturală (ceea ce simţi atunci când obţii un lucru dorit) şi cea sintetică (ceea ce face psihicul tău când nu obţii un lucru pe care ţi l-ai dorit). Adică o acceptare a situaţiei şi ajungerea la o stare de împăcare atât cu sinele tău cât şi cu lumea exterioară (deseori ostilă dorinţelor tale). Sper să nu mă înţeleagă careva greşit şi să creadă că sunt de acord cu felul de a fi al oamenilor molâi, slabi, fără voinţă sau cu creierele prea spălate de TV pentru a mai întreprinde vreo acţiune. Intenţionez să evidenţiez aici tocmai acea capacitate rară pe care o au unii oameni de a separa lucrurile care pot fi schimbate de cele imuabile. Calitate despre care am mai amintit în treacăt aici.

Fotografia de mai sus nu am ales-o întâmplător, astăzi simbolizează pentru mine fericirea: un fluture care trăieşte (aproape) doar o zi, se bucură de o floare frumoasă. Atât durează fericirea şi pentru noi, oamenii: cam cât poposeşte un fluture pe o floare!

Deci, cum facem să nu ne mai dorim lucruri pe care dacă nu le putem obţine (şi deseori chiar NU putem să le avem vreodată) ne fac să ne simţim nefericiţi? Propun să îndreptăm acum puţin lumina reflectoarelor asupra liberului arbitru. Da, însăşi supraevaluata şi răsdiscutata posibilitate a omului de a face alegeri în viaţă, nefiind îngrădit de nici o forţă exterioară.  Se spune că libertatea asta, abilitatea de a te hotărî sau a de a te răzgândi, este prietena fericirii naturale, fiindcă îţi permite ca dintre toate acele viitoruri delicioase (pe care ţi le imaginezi), să-l alegi pe cel care te va bucura cel mai mult.

Dar tocmai această libertatea de a te răzgândi şi a te hotărî, este inamicul fericirii sintetice. Adică a acelui tip de fericire care ajută oamenii să accepte lucrurile pe care nu le pot schimba. Sistemul imun al psihicului uman acţionează cel mai bine atunci când ne-am înfundat complet, când suntem în capcană. Nu e asta diferenţa dintre o întâlnire şi căsătorie? Adică dacă ai o întâlnire cu un tip, şi mitocanul se scobeşte în nas, o să mai ieşi cu el? Evident că nu! Dar ce te faci dacă eşti căsătorită cu un tip care se scobeşte în nas? Păi, îţi alinţi conştiinţa soptindu-ţi că "are o inimă de aur, mă iubeşte şi nu m-ar înşela niciodată!" Găseşti astfel o cale de a fi fericită cu ce s-a întâmplat deja! Acum că am exemplificat mecanismul sintetizării fericiri, pare simplu...numai că majoritatea oamenilor nu realizează lucrul ăsta iar chestia asta poate acţiona categoric în dezavantajul lor. 

Şi apropo de întâlniri: De ce ne plac dulciurile? Oare pentru că secretăm serotonină (cunoscută şi sub numele de "hormonul fericirii" - ce hormon îndrâzneţ!), atunci când le consumăm? Din cauza asta invităm o fată care ne place "la o prăjitură"? Sperăm astfel să asocieze porţia de fericire dăruită de dulciuri cu timpul petrecut împreună, reuşind astfel să îi intrăm mai uşor pe sub piele?

William Shakespeare a sintetizat şi el teoria asta a fericirii, însă la modul hiperbolic:

"Nimic nu-i bun sau rău / Doar gându-l face aşa."

Trebuie să existe nişte limitări ale acestei abordări a fericirii: adică chiar e la fel o operaţie pe vezică biliară sau o excursie la Paris? Chiar nu conteză care variantă o alegem, vom fi la fel de fericiţi? Aici cred că lucrurile se cer a fi nuanţate puţin. Şi, pentru că nu sunt adeptul reinventării roţii, o să citez din marele filosof scoţian Adam Smith, care părea să intuiască şi el dilema obţinerii fericirii prin următoarele cuvinte:

"Marea sursă a suferinţelor precum şi a dezordinelor din viaţa umană pare să provină din supraestimarea diferenţei dintre o situaţie permanentă şi alta...Unele dintre aceste situaţii ar merita, fără îndoială, să fie preferate altora, dar nici una dintre ele nu merită să fie urmărită cu acea pasionată înflăcărare care ne face să violăm regulile fie ale prudenţei, fie ale justiţiei, sau să corupem pacea viitoare a minţilor noastre, fie prin ruşinea dată de amintirea nesăbuirii noastre, fie prin remuşcarea pentru oroarea nedreptăţii noastre."

Bineînţeles că unele lucruri sunt preferabile altora şi ar trebui să avem preferinţe care să ne conducă într-un viitor şi nu într-altul. Dar când aceste preferinţe ne propulsează prea tare şi prea repede fiindcă am supraestimat diferenţa între acele viitoruri, suntem în primejdie. Adică, mai tot timpul, în societatea actuală. Când ambiţia ne este ţinută în frâu, ea ne îndeamnă să muncim bucuroşi, iar când este scăpată din frâu, ea ne face să minţim, să trişăm, să furăm, să facem rău altora, să sacrificăm lucruri cu adevărat valoroase.

Morala acestei mini-serii este că toate dorinţele şi grijile noastre sunt exagerate într-un anumit grad, pentru că avem la dispoziţie (înăuntrul nostru) capacitatea de a fabrica chiar lucrul după care alergăm când alegem experienţa. Gratis.

Principala sursă de inspiraţie pentru acest articol a fost acest videoclip al lui Dan Gilbert: