Cuvinte cheie: falsitate | gregar | ipocrizie

Cât de urâtă mi se părea vorba asta şi totuşi...stăteam la o terasă în oraş într-una din ultimele zile călduroase de vară şi îmi sare în ochi un tip îmbrăcat decent (deci nu un ţăran de oraş), cu pantaloni de stofă şi camaşă, ambele curate şi călcate. Până acum nimic neobişnuit, cu excepţia faptului că, de la o distanţă de  cca. 3-5 metri, puteam spune exact unde se termină cămaşa în pantaloni, sau ce tip de chiloţi purta respectivul (boxeri, în cazul de faţă). Brusc am făcut analogia cu chiuvetele de bucătărie. Cum care analogie?...n-o vedeţi?

Mergeţi în bucătărie, uitaţi-vă cu atenţie în zona chiuvetei, apoi aplecaţi-vă (nu vă gândiţi la ghiduşii ;), şi priviţi dedesubtul acesteia (da, acolo unde sunt toate ţevile şi robinetele, apometrele, filtrele de apă, butelia de aragaz ... ba chiar mai există pe sub unele chiuvete şi coşul de gunoi care miroase îmbietor.....sunt atât de multe chestii pe acolo şi atât de respingătoare încât de cele mai multe ori punem o mască sau o perdea ca să nu le mai vedem), exact despre analogia asta vorbesc...adică tipul arăta foarte ok, din toate punctele de vedere, cu această mică excepţie, pe care mulţi nici măcar nu ar fi remarcat-o la o privire superficială. Lăsându-mi neuronul să zburde pe nou-descoperitele câmpii, mă gândeam, bunăoară, de ce nu se pune faianţă şi gresie în locurile acoperite de cada din baie? ori în general finisările în locurile "ferite" sunt făcute mai la repezeală? Sau de ce în locurile neaccesibile clienţilor hyper/supermarket-urilor/magazinelor nu este ordinea şi curăţenia din zona rafturilor cu produsele expuse la vânzare? O fi şi asta o problemă a omenirii sau sunt doar eu dus la păscut? Bine, sănătos cu capul nu sunt, mi s-a mai spus... şi, totuşi, ideea continuă să mă macine. După ceva timp, explicaţia m-a lovit! Din senin şi fără că măcar să mă gândesc conştient la ea. Ştiu, de obicei mă prind mai greu dar în cazul ăsta nu mi-am iertat-o pentru câteva zile....era atât de simplu şi de evident! Trăim într-o societate a imaginii, doar ea contează! Exemplific cu câteva sfaturi pe care ţi le dă orice comerciant serios, gen "ambalajul vinde marfa", sau "dacă ai 3 lei de investit, cumpără-ţi de 1 leu marfă iar de restul??? (restul însemnând 2 treimi!!!) fă-ţi reclamă", ori "reclama e sufletul comerţului" şi aşa mai departe...

Ceea ce m-a întristat e că aceeaşi ecuaţie lugubră se aplică şi oamenilor, totul e spoială, gânduri de genul "Ce o să creada X sau Y (X fiind şeful, Y fiind un cunoscut) despre mine dacă le spun adevărul? (că-i invidiez, că-mi cam place să chefuiesc şi să mă îmbăt, că nu pot fi punctual, că nu pot presta o muncă mai de calitate...), nu mai bine salvez aparenţele cu o minciunică gen ......(umpleţi voi golurile).

De fapt ăsta e unul dintre motivele pentru care-i apreciez pe ţăranii adevăraţi.  Adică parcă ei nu s-au pervertit chiar atât de mult la virusul ăsta care s-a întins ca molima la oraşe (oarecum normal, suntem fiinţe preponderent sociale, câte un mic gregar zace în fiecare dintre noi) şi apoi mai intervine şi chestia aia numita "comoditate" ... adică gânduri din categoria: "de ce să am probleme cu şeful şi cu prietenii spunându-le ce cred despre ei sau adevărul despre o anumită situaţie, când uite X ce bine se descurcă şi nu face nimic! Trăieşte doar din papagal şi o duce foarte bine, ce, eu sunt mai fraier?" Orăşenilor le este ruşine să-şi expună caracterul în toată goliciunea acestuia, poate şi de teama de a nu fi luaţi la mişto de către ceilalţi gurişti plini de poante "inteligente".

Hmm, cred că pot încadra concluzia la secţiunea "trist, dar adevărat"...