Cuvinte cheie: copil | copilarie | nerabdare | omul cavernelor | placere

Pentru setea de a simţi plăcere chiar în clipa prezentă îi putem, deci, mulţumi strămoşului nostru din preistorie, omul cavernelor. Îi suntem recunoscători că ne-a transmis peste milenii moştenirea lui, acumulată în vremea când mileniile treceau aşa cum trec acum orele, adică fără să se schimbe mare lucru în decorul global. Singura problemă este că ne este din ce în ce mai greu să adaptăm moştenirea lui la lumea fundamental diferită în care trăim acum.

Dacă vrei să te convingi singur(ă) că moştenirea despre care vorbesc te apasă şi pe tine la fel ca pe noi ceilalţi, uită-te la copiii din jurul tău sau aminteşte-ţi propria copilărie. Copiii sunt ca o foaie albă: sunt începători rău de tot la capitolul experienţă de viaţă, deci mare parte din comportamentul lor e determinat de moştenirea genetică primită la venirea lor pe lume. Ştim cât de nerăbdător poate fi un copil când îşi doreşte un lucru. Pentru el în momentul respectiv nu mai contează nimic altceva, ar vrea atunci cu disperare în sinea lui să facă un salt în timp din prezent şi până în acel viitor în care ceea ce îşi doreşte el poate deveni realitate. Nu-l interesează ce etape mai trebuie parcurse ca să ajungă acolo. Tot ce ştie el este că VREA SĂ AIBĂ LUCRUL DORIT CHIAR ACUM şi, văzând că asta nu se poate, acumulează o imensă frustrare pe care şi-o descarcă printr-o criză de isterie.

Ca un experiment, îi putem arăta unui copil care are încredere în noi şi care este suficient de mare să înţeleagă despre ce e vorba, o prăjitură. Promiţându-i că, dacă n-o mănâncă imediat ci mai aşteaptă încă zece minute, mai primeşte încă una şi deci poate mânca apoi în total două prăjituri. Pare tentată oferta, nu? Dacă încerci să te transpui în ipostaza de copil, tu ce ai face în locul lui? Experienţa arată că majoritatea copiilor în situaţia asta nu vor avea răbdarea să aştepte cele 10 minute şi se vor arunca pe prima prăjitură, mergând pe principiul intuitiv că ce-i în mână nu-i minciună.

Deci înclinaţia pe care o avem înspre a trăi clipa prezentă fără să ne gândim prea mult la viitor nu o învăţăm, ci ne este înnăscută. În preistorie, aşa cum am arătat în episodul precedent, urmărirea plăcerilor era crucială pentru supravieţuire şi perpetuarea speciei. În prezent, însă lucrurile s-au schimbat foarte mult iar experienţa vieţii contemporane ne arată că de multe ori a ceda plăcerii de moment ne cauzează neajunsuri pe termen mediu şi lung. Neajunsuri care per ansamblu pot fi suficient de neplăcute încât să ne facă să urlăm de durere (la figurat sau chiar la propriu). Iar în momentul când trebuie să suportăm consecinţele nu mai simţim că suferinţele ne sunt compensate de acea plăcere trecătoare pe care am simţit-o pentru o clipă într-un trecut pe jumătate uitat şi care a devenit între timp doar o umbră, o palidă amintire.

Şi atunci, pe măsură ce avansăm în vârstă, învăţăm să anticipăm efectele şi să punem în balanţă dacă mai merită sau nu să ne aruncăm orbeşte cu capul înainte, precum vaca atunci când intră în prima lucernă primăvara, după o iarnă lungă. :)

Cenzura pe care ajungem să ne-o aplicăm singuri e de multe ori un lucru al naibii de frustrant şi ajungem să ne întrebăm: de ce s-a ajuns în timp ca urmărirea plăcerilor să nu mai fie dezirabilă cum era la începuturile omenirii ci să cauzeze acum de multe ori atâta suferinţă? Nu degeaba a apărut zicătoarea că orice lucru plăcut e ori ilegal, ori imoral, ori nesănătos. Iar dacă nu e nimic din toate astea, atunci oricum durează prea puţin. :P

VA URMA