Cuvinte cheie: foame | omul cavernelor | orgoliu | placere | relatii sociale | satisfactie | sete | sex | somn

La fel ca toţi oamenii, şi tu eşti programat genetic să vrei cu disperare să te bucuri ACUM. Nu mâine, nu peste două luni sau peste zece ani, ci chiar astăzi. Omul cavernelor, strămoşul nostru comun pe care îl moştenim din negura vremurilor, a supravieţuit prin faptul că îşi urma plăcerile cu religiozitate. Nu avea el prea multe plăceri pe vremea aia, dar plăcerile de atunci erau strict legate de nevoile de supravieţuire şi perpetuare a speciei: mâncatul, băutul, sexul şi somnul. Plăcerea apărea în momentul în care omul reuşea să-şi satisfacă respectivele nevoi, într-un mod foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă şi la animalele mai evoluate. Ea s-a dezvoltat în animale ca un mecanism care să le dirijeze înspre a face ceea ce trebuie făcut ca să devină puternice şi să-şi poată perpetua specia.  Mecanismul s-a propagat peste generaţii prin faptul că exemplarele care nu simţeau plăcerea sau nu-i dădeau curs aveau nişte şanse în minus să-şi propage genele mai departe.

OK, şi cum făcea omul cavernelor să-şi împlinească plăcerea?

În primul rând când prindea ceva de mâncare băga la maţ cât putea, că ziua de mâine era mereu sub semnul întrebării. Când era obosit, supraîncălzit şi deshidratat, ce plăcere mai mare putea găsi decât să bea cu nesaţ apă rece şi curată până i se potolea setea? Iar când era sătul şi vedea forme feminine unduindu-se prin apropiere ce satisfacţie mai intensă ar fi putut avea decât să se lase animat de pornirile ancestrale şi la final să încerce plăcerea supremă descărcându-şi bărbăţia între rotunjimile voluptoase ale unei femei (ne)bune? Sau când îl cuprindea toropeala după câte o zi plină, plăcerea maximă în momentul respectiv era să se lase în voia unui somn odihnitor care îi dădea forţe proaspete pentru ziua următoare. Toate plăcerile lui trebuiau satisfăcute. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Oamenii care reuşeau cel mai adesea să-şi satisfacă imediat plăcerile erau cei care aveau şanse maxime să-şi perpetueze specia. Asta explică de ce s-au propagat mai departe genele care ne fac să vrem plăcere maximă CHIAR ACUM. Şi în atâtea zeci şi sute de mii de ani care au trecut de atunci chiar a fost suficient timp să se cearnă nisipul dintre pietricele.

Dar pe măsură ce am evoluat ca specie ne-a crescut şi orgoliul. Adică acel ceva din noi care simte plăcere atunci când ne este recunoscută supremaţia. Întorcându-ne la origini, am început să ne dorim statutul social probabil pentru că într-un trib oamenii puternici, inteligenţi, curajoşi, cu calităţi de lider, aveau şansa de a se bucura de plăceri mai mari. Pe lângă atitudinea apreciativă venită din partea comunităţii, în primul rând hrana le era asigurată şi aveau parte de femeile cele mai atractive sexual din comunitate.

De atunci a trecut mult, mult timp şi iată-ne astăzi la mare distanţă faţă de cum eram pe atunci. Cu toate astea am rămas mai aproape de stadiul de oameni primitivi decât ne-ar plăcea să credem. Sau nu-i aşa că viaţa celor mai mulţi dintre noi gravitează în jurul aceloraşi nevoi pe care le avem încă din vremurile vieţii în peşteră? Adică hrană, somn, sex, relaţii sociale, statut social. Şi ca urmare emoţiile sau senzaţiile cele mai frecvente pe care le trăim în vieţile noastre "moderne" sunt aceleaşi ca şi atunci: foame, sete, somn, apetit sexual, mândrie, ambiţie, invidie, ură. Ne-am cizelat, am învăţat să nu ne mai manifestăm deschis emoţiile (mai ales pe cele negative), dar ele sunt acolo şi încă ne ghidează comportamentul.

Sigur că în timp au început să ni se rafineze corespunzător şi plăcerile, numai că plăcerile nou apărute s-au îndepărtat tot mai mult de acel mecanism originar care asigura perpetuarea speciei şi s-a ajuns la situaţia paradoxală ca satisfacerea unor plăceri să ducă nu la perpetuarea speciei, ci la propria decădere şi chiar distrugere.

Urmează Plăcerea imediată: Ep.2 Nerăbdarea copilăriei.