Cuvinte cheie: batranete | experienta de viata | intelepciune | mentalitate

Încă din poveştile nemuritoare auzite de fiecare dintre noi în copilărie pe genunchii bunicului ni s-a conturat noţiunea de bătrân înţelept. Un bătrân sfătos, eventual cu barbă albă (că "dă bine"), care a văzut multe la viaţa lui şi care ştie să îndrume tinerii eroi purtători de paloş şi mantie să ia cele mai bune decizii pentru a ieşi biruitori.

Circulă în societate din vremuri vechi legenda asta, că oamenii bătrâni, acumulând atâta experienţă de viaţă, au un bagaj de cunoştinţe impresionant, în timp ce tinerii sunt nişte ageamii cu caş la gură. Aşa să fie şi cu bătrânii noştri?

Chiar mă gândeam la mai mulţi bătrâni pe care îi cunosc, încercând să identific în ei darul înţelepciunii. Sunt dezamăgit să constat că, oricât aş căuta, nu găsesc deloc ceva care să semene cu asta. Mai degrabă pot descoperi o altă însuşire mult mai vizibilă: un anume gen de anchilozare în şabloane de gândire rigide şi contraproductive, care îi scoate în afara timpului şi îi transformă în nişte oameni slabi şi prea puţin adaptaţi realităţii în care trăiesc. Să fie de vină oare faptul că societatea actuală este mult prea dinamică, iar bătrânii ăştia şi-au trăit tinereţile într-o altă epocă, cea comunistă, în care mentalităţile din societate erau cu totul altele decât cele contemporane?

Nu este ceva neobişnuit ca bătrânii din zilele noastre să nu fie capabili să folosească nici măcar la nivel elementar un banal telefon mobil, pe care mulţi dintre copiii de 10 ani îl butonează cu ochii închişi. Dar în fine, nu în asta constă neapărat înţelepciunea. E doar o dovadă de dispariţie a adaptabilitaţii, cauzată probabil de faptul că structurile lor neuronale îmbătrânite sunt foarte rigidizate împiedicând învăţarea de lucruri radical diferite de ce ştiau ei din tinereţile lor.

În schimb există alte situaţii relevante privind "nivelul de înţelepciune" tipic al bătrânilor noştri mioritici.

Să urmărim cum de la o vârstă încolo cei mai mulţi dintre ei (încă o dată subliniez, mă refer aici la bătrânii noştri din România, nu la cei din occident sau din alte părţi) încep să se îmbrace în culori terne şi încetează să aibă o viaţă a lor proprie, activă. Ajung în final să se limiteze la o veşnică rutină zilnică de "subzistenţă", regim de viaţă care nu le mai antrenează deloc creierele să asimileze concepte noi, să se adapteze la situaţii noi şi să experimenteze o paletă largă de emoţii umane. Evident că li se atrofiază prematur creierele şi cu fiecare an care trece aşa vor deveni din ce în ce mai puţini adaptabili şi tot mai rigizi.

Şi ce fac ei atunci pentru a mai adăuga puţină culoare vieţilor lor de un gri deprimant? Unii participă periodic la acele întâlniri din parc, unde se joacă şah şi se discută despre politică, fotbal şi agricultură (subiecte la care tot românul se pricepe). Iar bătrânele mai fac schimb de prăjiturele cu vecinele de bloc la o bârfă mică.

Sau, ca să nu înnebunească de plictiseală, de obicei încep să se amestece în vieţile mult mai interesante ale celor mai tineri. Şi asta de pe poziţia unor persoane care pretind să li se acorde o autoritate bazată pe culoarea albă a părului cărunt, a oamenilor cu experienţa vieţii. Dar cât de relevantă este experienţa limitată a vieţilor lor din comunism, acumulată din punctul lor îngust de vedere influenţat la rândul lui în tinereţile lor de ideile bătrânilor acelor vremuri, pentru a fi îndreptăţiţi să ghideze viaţa unui tânăr din zilele noastre în care condiţiile sociale sunt cu totul altele şi oricum mult mai complexe?

De multe ori, prin sfaturile date, ei demonstrează că nu mai sunt capabili să se transpună în situaţia tânărului animat de hormonii tinereţii, efectiv par să fi uitat complet gândurile şi trăirile pe care le-au avut când erau tineri, ceea ce este de-a dreptul jalnic pentru cineva care susţine că are autoritatea să dea sfaturi şi să pretindă ca ele să fie urmate. Practic bătrânii ăştia merg deseori până la a refuza tinerilor dreptul de a gândi cu propriile creiere, încercând să dirijeze ei vieţile acestora şi dovedind în acelaşi timp o îngustime a gândirii care mă îngrozeşte. Şi, în ciuda concepţiei lor total greşite despre lume şi viaţă, totuşi ei pretind să fie respectaţi pentru simplul motiv că au părul alb.

Ajungând să fie lăsaţi să aibă grijă de nepoţei (părinţii fiind mult prea ocupaţi în ritmul trepidant al vieţii ca să se poată ocupa de copii non-stop), aproape toţi cad în greşeala tipică de a-i răsfăţa pe cei mici peste măsură, satisfăcându-le toate capriciile şi permiţându-le manifestări clar ieşite din normalitate. Ei dovedesc astfel că n-au cea mai vagă idee despre educaţia corectă a unui copil, în ciuda vastei lor experienţe de viaţă. Exemple în sensul ăsta cunoaştem fiecare dintre noi, dacă nu în propria familie măcar pe la prieteni / cunoştinţe.

Un alt caz tipic este cel al bătrânului înnecat în propriile frustrări / nemulţumiri acumulate o viaţă întreagă. Cum nu a ştiut sau nu a putut să şi le refuleze, ele deja i-au schimbat până şi fizionomia, imprimându-i acea căutătură acră şi ţâfnoasă. Un astfel de bătrân este veşnic suspicios şi sceptic, mereu are ceva de obiectat, de reproşat, are tendinţa de a vedea mereu jumătatea goală a paharului şi nu este pentru nimeni o companie utilă, sau plăcută cu atât mai puţin.

Nu vreau să spun cu asta că toţi bătrânii din România sunt aşa. Evident că există şi la noi o minoritate de bătrâni cu adevărat înţelepţi, cu un bagaj considerabil de experienţe la activ, care prin modul cum şi-au trăit viaţa nu au lăsat anii să le anchilozeze gândirea. Ei au ştiut să-şi analizeze fiecare experienţă de viaţă şi să extragă esenţialul, construindu-şi în minte un adevărat castel din cristale, în care fiecare faţetă a fiecărui cristal este o concluzie relevantă legată de unul din aspectele vieţii, concluzie care poate fi împărtăşită cu succes şi celor tineri într-o manieră care să-i ajute cu adevărat.