Cuvinte cheie: asteptare | coada | frustrare | kaufland | supermarket

Intru și eu ca tot omul să-mi fac niște cumpărături în primul supermarket care-mi iese în cale și care se întâmplă de data asta să fie .. Kaufland.

Booon.

Bântui printre rafturi în stânga, în dreapta, îmi umplu coșul cu de-ale gurii și în final mă îndrept, inevitabil, spre case. La casele din dreptul culoarului central - niște cozi descurajante. În secunda doi îmi fuge privirea pe flancuri - istețul din mine intuiește ca acolo ar putea fi cozile mai mici că doar la casele centrale, fiind mai la îndemână, se pune tot ghiolbanu'. Aiurea, speranțe deșarte: pare-se că nu sunt singurul "isteț". În fine, caut o casă unde coada era o idee mai scurtă și mă înfig. Unde mai pui că și casierița de aici era drăguță foc, ceea ce mai rar se întâmplă.

Și stau.

În lipsă de ocupație, mi se pironește privirea pe tăblia atârnată în zona caselor unde cumpărătorii sunt asigurați că la Kaufland nu se așteaptă la coadă. Iar dacă totuși, prin absurd, se întâmplă să ajungi să stai mai mult de 5 minute în condițiile în care nu sunt toate casele deschise (ceea ce era cazul meu - chiar casa de lângă era închisă), onor Kaufland îți despăgubește frustrarea oferindu-ți un bon valoric de 3 RON. Până nu demult suma respectivă era 1 RON. Unul singur. Iar acum sunt TREI!! Câtă generozitate!! Dacă se ofereau să nu-ți încaseze bani pentru coșul de cumpărături parcă erau mai credibili.

Deși nu mă apucasem să cronometrez statul la coadă, la o simplă evaluare ochiometrică a cozii îți era limpede că singurele șanse de a ajunge la casă mai repede de 5 minute erau să faci uz de forță și să ajungi apoi la știrile de la ora 5 sau să depui armele și să renunți la coș, strecurându-te apoi  pe lângă cei din față ca un mielușel care-și caută mama.

În fine, aștept.

Cum timpul trece greu când trebuie să aștepți, mă tot uitam la multiplele feluri de prezervative înșirate lângă banda transportoare, cu tot felul de nervuri și striații, și mă întrebam care din ele i s-ar potrivi casieriței mele. Probabil n-o să aflu niciodată dacă îi place mai mult gustul de banane sau cel de căpșuni.

Într-un târziu ajung la rând și rămân uimit de viteza cu fata-și care-și mișcă mânuțele - nu reușeam să pun produsele în coș în ritmul în care ea le scana. Era clar că nu era ea de vină pentru coada aia imensă. Îmi revine în minte figura cu bonul valoric de 3 RON - recompensă pentru frustrarea așteptării. Situația de a mă pune să cerșesc cei 3 RON mi se pare oarecum penibilă însă mă încearcă o anumită curiozitate: cum contorizează ei timpul de așteptare și care e procedura de a obține bonul valoric respectiv. Pun în balanță bune cu rele și în final mă decid să îmi exercit dreptul de a revendica și primi bonusul promis.

Îmi compun mai întâi o figură amuzată (operațiune vitală înainte de a aborda un subiect sensibil) mă uit în ochii ei negri și o întreb dacă mai are bonuri valorice de trei lei, arătându-i apoi cu privirea ditamai codoiul din spatele meu. Manevra a reușit: îmi răspunde și ea cu un zâmbet care mi-a mers la suflet și îmi spune să mă prezint cu bonul în față la Relații Clienți, unde se fac și garanțiile.

Zis și făcut.

Ajung la Relații Clienți dar acolo dau peste unii cu probleme mult mai arzătoare decât fantezia mea de vacanță: unii cu produse la garanție stăteau după tanti care scribălea de zor în timp ce mai vorbea și la telefon sau alții care voiau să le fie marcate produsele cu care intrau în magazin ca să nu aibă apoi surprize la casă.

Pentru o clipă am vrut să renunț, dar zic hai, totuși, dacă am intrat in horă să joc până la capăt, și aștept să-mi vină rândul. Am mai stat și acolo încă vreo șase minute și când ajung la rând îi întind bonul doamnei de la casă (care era mai în vârstă) și îi spun că eram doar curios de procedura bonurilor valorice de 3 RON. Femeia mă măsoară cu o privire sticloasă care mă cam zgârie pe șira spinării și, întrebându-mă dacă o fac doar din curiozitate. Reconfirm că da, încă sperând ca asta să facă situația mai puțin penibilă. Ea întinde mâna după un tabel în care observ că mai erau încă vreo trei rânduri completate, trece acolo pe un rând nou numărul bonului meu, îmi cere numele și numărul cărții de identitate și mă pune să semnez. M-a crezut pe cuvânt că am stat mai mult de 5 minute la casă, fără niciun fel de suspiciuni. După care a deschis un sertar cu o multime de bancnote de 1 RON de unde a recoltat trei bucăți pe care mi le-a întins cu o privire vizibil jenată în timp ce a încercat să formuleze niște scuze. Atmosfera era stânjenitoare, dar măcar mi-am lămurit curiozitatea cu privire la subiect, care recunosc că mă cam rodea de ceva vreme. :D

Concluzia: Kaufland, dacă tot ai dat-o cu mucii în fasole la capitolul respect față de timpul clientului, măcar ai procedat nemțește și te-ai ținut de promisiune. Chiar dacă s-a făcut cu prețul a încă aproape 10 minute de așteptare pe lângă timpul cât am stat la casă.