Cuvinte cheie: biserica | craciun | dumnezeu | inviere | popa | religie

Încă de mic copil nu m-am simţit  foarte atras de ideea de a merge la slujbe la biserică. De fapt ai mei nu mergeau regulat la biserică în fiecare duminică, spre deosebire de alţi oameni de prin vecini.

Chiar aşa, când m-am lovit prima dată de sistem biserică? Fiind la bunici în vacanţe îmi amintesc că de sărbătorile mari (de Crăciun sau la Înviere) mergeam la slujbă la biserica din sat cu tata (care probabil nu voia s-o supere pe bunica - o credincioasă, ca mai toate babele de sat).

Gândindu-mă la asta îmi revin rând pe rând amintiri înecate de praful uitării:

Îmi răsare în minte acum un fragment în care mergeam pe stradă prin beznă, ţinându-l pe tata de mână strâns. Fiind atent şi la picioare să nu mă împiedic în ceva, vedeam pe lângă noi în puterea nopţii grupuri de oameni trecând în tăcere cu lumânări aprinse în mâini pe uliţele altfel pustii. Pentru mine era o atmosferă de poveste.

Un alt episod pe care îl pot vedea cu ochii minţii mă face să-mi amintesc cât de mărunt mă simţeam în calitate de ţâşti-bâşti de-o şchioapă sub cupola monumentală a bisericii, care mi se părea la fel de sus ca şi cerul înstelat de afară. Iar sus pe boltă întrezăream un nenea bătrân cu barbă albă care mă privea într-un chip ciudat. Nu mai văzusem până atunci oameni care să mă privească aşa. L-am întrebat pe tata cine este nenea de acolo de sus şi mi-a răspuns simplu: "Dumnezeu". Mai auzisem eu de Dumnezeu până atunci în diverse contexte dar era pentru prima oară că îl puteam vedea cu adevărat. Am simţit atunci nişte furnicături - misterul era mult amplificat şi de lumina slabă din biserică, ce făcea ca silueta lui Dumnezeu de sus de pe cupolă să pară cumva ireală.

Pe urmă mai era acolo un nenea cu barbă îmbrăcat ciudat, care semăna cu Dumnezeu şi care a început să vorbească foarte mult dar chiar nu ştiu ce voia să ne spună pentru că nu am înţeles. Părea chiar că vorbeşte de unul singur. Era nenea popa, după cum urma să aflu de la tata. Mă uitam la el, la ceilalţi oameni de acolo şi, cum începeam să casc, l-am întrebat pe tata dacă putem să mergem să facem nani dar a zis că trebuie să stăm până termină nenea popa de vorbit. Şi la un moment dat nenea popa a terminat de vorbit dar n-am plecat, pentru că mai era acolo încă un nenea mai bătrân care, atunci când nenea popa tăcea, începea să ne arate şi nouă ce cântece ştia el. Păcat că era cam răguşit şi parcă mai mult se văita, de parcă l-ar durea ceva. I-am spus lui tata că mie nu-mi place deloc cum cântă şi l-am întrebat dacă oare lui nenea Dumnezeu care se uita la noi de pe bolta bisericii îi place. Nu-mi amintesc ce mi-a răspuns, ştiu doar că era înghesuială mare în biserică, mirosea urât a fum de lumânări şi-mi era foarte somn.

După experienţa asta, când auzeam prin jurul meu vorbindu-se de Dumnezeu nu mai era ceva atât de necunoscut pentru mine pentru că îl puteam asocia în mintea mea de copil cu bătrânul de pe cupolă. Acum ştiam cine este Dumnezeu. Şi lumea vorbea despre el cu foarte multă admiraţie pentru că spuneau că Dumnezeu ştie tot şi poate să facă orice vrea el.

Dar nu mult a ţinut acel sentiment de siguranţă că ştiu despre cine se vorbeşte, pentru că oamenii vorbeau lucruri din ce în ce mai ciudate despre Dumnezeu, lucruri pe care nu le puteam cu niciun chip lega de experienţa pe care am avut-o eu cu Dumnezeu în noaptea de Înviere, în biserica de la sat. Erau tot mai multe lucruri pe care nu le înţelegeam şi reacţionam la fel ca şi în alte privinţe atunci când nu pricepeam ceva: îi întrebam pe mama şi pe tata, convins fiind că ei mă vor lumina. Îmi răspundeau cu răbdare şi cu multă bunătate, eu mă lămuream, dar nici asta nu mă ţinea prea mult pentru că, pe măsură ce descopeream lumea, iar simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi explicaţiile primite se clatină din temelii.

Am mai fost între timp şi în alte biserici şi acolo erau alţi Dumnezei. Tot cu barbă albă, dar arătau altfel. Am înţeles de la "oamenii mari" că de fapt Dumnezeu este unul singur şi nu este pe cupola bisericii - acolo erau doar nişte fotografii de-ale lui. Dar dacă nu este acolo pe cupolă atunci voiam să ştiu unde este. Ei, la întrebarea asta nimeni nu mi-a putut da un răspuns pe care să-l pot înţelege şi eu cu puţina minte pe care o aveam.

Oricât l-aş fi admirat şi eu pe Dumnezeu pentru că ştie totul şi poate să facă orice vrea el, tot nu-mi plăcea să merg la slujbă la biserică pentru că era înghesuială, mirosea greu şi eram dezamăgit că nenea ăla care se văita când tăcea preotul nu a reuşit niciodată să înveţe să cânte deşi se străduia foarte mult.

Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam despre lumea din jurul meu - mama îmi spunea că o să le înţeleg când o să cresc mai mare iar asta mă făcea chiar şi mai nerăbdător să nu mai fiu un copil prost ci să devin şi eu un "om mare" care înţelege ce se întâmplă în jurul lui.

Oricum încă de atunci am rămas cu impresia că e foarte ciudată treaba asta cu Dumnezeu, nimeni nu ştie exact unde este, am văzut mai multe poze de-ale lui dar nu arăta la fel în toate pozele, deci până la urmă nu ştiam sigur nici cum arată. Ceva tare nu era în regulă cu el. Aşteptam să văd dacă pe măsură ce cresc o să reuşesc să înţeleg mai multe. Dumnezeu era singurul om care ştie tot şi poate tot şi clar că voiam neapărat să văd şi eu cum face asta.

Urmează În căutarea lui Dumnezeu: Ep.2 - Copilăria