Cuvinte cheie: atac cerebral | biserica | dumnezeu | mos craciun | rugaciune | spital

Urmarea episodului  În căutarea lui Dumnezeu: Ep. 1 - Primele amintiri:

Tot creşteam dar Dumnezeu rămânea mereu ascuns şi nevăzut. Nici n-aş fi ştiut că există dacă nu vorbea lumea mereu despre el. Am observat că erau mulţi care îl pomeneau doar aşa, sub formă de tic verbal (cum ar fi: Doamne Dumnezeule, că nu mai deschide odată la ghişeul ăla nenorocit! sau Unde, Doamne iartă-mă, ai putut să pui cartea aia?), în schimb alţii vorbeau despre el cu atâta siguranţă de eram convins că îl văzuseră în carne şi oase şi au dat chiar mâna cu el, ceea ce mi-a întărit speranţa că totuşi nelămuririle mele îşi pot afla răspunsul. Problema era că niciunul dintre cei din a doua categorie nu voia să dea mai multe detalii, ba chiar celor mai mulţi fie li se părea ciudat că pun astfel de întrebări, fie îmi zâmbeau cu îngăduinţă şi îmi dădeau răspunsuri ca pentru bebeluşi. Uneori mi se părea că era ca şi cum ar fi fost un secret de-al lor şi nu prea vor să-l spună şi altora. Nu mai ştiam ce să mai cred, misterul era tot mai mare.

Mă întrebam la ce-mi ajută că Dumnezeu este atât de deştept şi de puternic dacă nu-l puteam vedea şi nu puteam vorbi cu el, nici eu şi nici alţi oameni? Dar nu după mult timp am prins aici o idee care mi se părea revoluţionară: mai multă lume spunea că se roagă lui Dumnezeu să-i ajute pentru că, deşi ei nu-l pot vedea, el le aude rugăminţile. Cum se poate asta? Simplu, pentru că El ştie tot şi poate tot, remember?

Huh, în sfârşit aflasem secretul. Gata, am trecut la treabă: acum ştiam exact ce trebuie să fac. Aşa, şi mă rugam eu fierbinte, fierbinte să nu mai plouă ca să mă pot juca afară sau să facă să se întunece astăzi un pic mai târziu pentru ca să nu mă cheme mama înăuntru aşa repede că tare frumos mă mai jucam cu copiii pe şantierul blocului care se construia în vecini. Problema a fost că n-am observat să se întâmple ceva după asta. Adică s-o spunem pe-a dreaptă: mi-am pierdut timpul. Nu s-a întâmplat absolut nimic. Ca şi cum Dumnezeu s-ar fi şters la fund cu rugăciunea mea arzătoare, în care-mi concentrasem toate speranţele mele de copil. Ceva nu era bine..

Am mai observat încă ceva: oamenii mai în vârstă păreau să ştie mai multe despre Dumnezeu decât cei tineri, care nu prea aduceau vorba despre el mai deloc, ba chiar uneori vorbeau urât de el şi de mama oamenilor pe care erau supăraţi. Am întrebat-o pe bunica de ce Dumnezeu nu ascultă ce l-am rugat şi mi-a spus să nu mă mai rog aşa cum făceam eu ca să primesc dulciuri, jucării sau te miri ce, ci să mă rog numai pentru sănătate şi ca să ne apere de "Cel Rău" că atunci el o să mă ajute. Nu pot să spun că am înţeles foarte bine cine era "Cel Rău" sau de ce Dumnezeu nu dorea să-l rugăm decât anumite lucruri şi nimic din ce mi-aş fi dorit eu în momentul ăla. Mi se părea că lui Dumnezeu chiar nu-i pasă de noi şi că o fi fiind el aşa puternic cum se spunea, dar din păcate nu prea are chef să ne ajute.

Pe măsură ce înaintam vertiginos în vârstă prin şcoala generală am mai auzit şi alte păreri şi am început şi eu să mă prind că treaba asta cu biserica şi cu Dumnezeu este de fapt o vrăjeală. Deci cam ca şi cu misteriosul Moş Crăciun, care era de fapt mama şi cu tata care, în seara de Ajun, mă prosteau ca să-mi fac de lucru în altă cameră în timp ce ei puneau cadourile sub brad, după care, ghici? Veselie mare: A venit Moşuuuuu! Veeeezi, dac-ai fost cuminte ce-ai primit? :D

Uneori îmi treceau prin cap întrebări de genul "Oare de ce s-o fi obosit lumea să inventeze aşa o poveste şi cum de sunt atât de mulţi oameni care o tot răspândesc pe la alţii?", dar nu m-am străduit în perioada respectivă la modul serios să aflu un răspuns. Şi cum nici şcoala pe vremea aia nu încuraja implicarea lui Dumnezeu în vieţile oamenilor muncii, nişte ani buni nu prea mi-am mai bătut capul cu Dumnezeu sau cu biserica. Îi etichetasem deja în mintea mea, era caz clasat: O MARE VRĂJEALĂ! Păcat, mi-ar fi plăcut să fie adevărat şi chiar să existe cineva foarte puternic pe care să ne putem baza atunci când avem greutăţi. :(

Când unchiul meu era în comă la spital după ce l-a lovit un atac cerebral, îmi amintesc cum stăteam cu mama şi cu tata la căpătâiul lui. Speram să se facă bine dar, văzându-i pe ai mei cum schimbă între ei priviri în care nu prea mai citeam multă speranţă, mi s-a făcut foarte frică. Privindu-l pe bietul meu unchi cum horcăia mecanic întins pe patul de spital, cu ochii în lacrimi mi-l aminteam cum venea pe la noi aproape tot timpul pus pe glume şi-mi aducea totdeauna ciocolată care nu se găsea în magazine. Nu puteam concepe să nu-l mai văd niciodată. Mi-am amintit din nou de Dumnezeu şi de faptul că dacă îi spun acum o rugăciune din tot sufletul meu poate măcar de data asta mă ajută şi nu-l lasă pe unchiul meu să moară. Mai auzisem că dacă te rogi mai mult timp şi mai concentrat atunci cumva Dumnezeu te aude mai bine şi te ascultă. Aşa că vreo oră cred că am tot stat şi m-am rugat să-l facă bine pe unchiul meu. La un moment dat, încet încet horcăitul sonor a început să dispară şi respira tot mai uşor. Uraa, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea! Am încercat să vorbesc cu unchiul meu dar nu-mi răspundea. Mama şi tata în schimb nu dădeau semne de bucurie, ci dimpotrivă. Apoi am observat că respiraţia devine tot mai slabă şi după un timp aproape nu se mai observa. A început apoi să respire mai adânc de câteva ori însă foarte rar. Simţeam că tremur tot de speriat ce eram. Pe urmă respiraţia i-a devenit şi mai slabă decât înainte şi în câteva secunde a rămas nemişcat.

Urmează În căutarea lui Dumnezeu: Ep.3 - Adolescenţa