Ideea tratatului s-a născut chiar în zilele de după victoria în alegerile prezidențiale americane, când Barack Obama s-a hotărât să reașeze pe noi poziții încordatele relații pe care America le avea cu Rusia. Din moment ce Obama era și adeptul declarat al visului dispariției arsenalului nuclear mondial, un tratat care să instituie un control asupra acestuia era calea evidentă de a împușca doi iepuri dintr-un foc.

Negocierile - Prima întâlnire dintre Obama și Medvedev a avut loc în aprilie 2009 cu ocazia summitului pe probleme economice de la Londra, unde cei doi au căzut de acord asupra proiectului ce avea să înlocuiască Tratatul Strategic de Reducere a Armelor din 1991 sau „Start” ale cărei efecte au încetat în decembrie 2009.

„Barack Obama s-a implicat personal în perfectarea acestui tratat de o manieră cum nu cred că au mai făcut-o alți președinți” – apreciază șeful personalului de la Casa Albă, Rahm Emanuel. O mențiune care s-ar putea dovedi relevantă în viitor este aceea că în decursul acestor runde interminabile de negocieri, s-a născut o legătură personală între cei doi președinți.

În iulie 2009, Obama a făcut o vizită la Moscova pentru a mai netezi din asperitățile tratatului, respectiv stabilirea unor cifre concrete de reducere a arsenalului nuclear, numere asupra cărora rușii insistau să rămână nedefinite. În cele din urmă, aceștia au cedat, fiind de acord cu stabilirea unor cifre aproximative în privința numărului de focoase și a vehiculelor lansatoare – practic niște parametri care vor sta la baza unor negocieri ulterioare.

Una dintre cele mai spinoase probleme a întregului edificiu diplomatic a fost scutul american antirachetă, rușii întrebându-i pe aceștia: „Cum ar putea Moscova să fie de acord cu reducerea drastică a propriului arsenal, în timp ce America construiește un sistem defensiv care ar putea anula o forță nucleară diminuată?” În cele din urmă președintele american a fost de acord cu o afirmație generalisimă în care recunoaște că deciziile despre lansarea armelor cu scop ofensiv și defensiv sunt interdependente.

Altă nucă greu de spart a fost regimul de inspecție. Dacă americanii se așteptau ca negocierile să fie dure în privința sistemului american antirachetă, aceștia au fost surprinși de rezistența afișată de ruși în privința menținerii sistemului de inspecție instituit de primul tratat „Start”. Rușii au invocat faptul că au fost de acord cu acest sistem în 1991 pe fondul poziției subrezite în care se afla Rusia, în urma proaspetei prăbușirii a Uniunii Sovietice. Baza inspectorilor americani se afla la fabrica de proiectile din Votkinsk, dar Kremlinul nu-i mai vroia prin zonă, spunându-i lui Obama că administrația Bush le-a promis retragerea acestora înainte de predarea mandatului. Plus că rușii întrebau continuu:„De ce mai avem nevoie de inspectori? Doar suntem prieteni acum...”.

De asemenea, Rusia a dorit o scădere mai mare a numărului de lansatoare americane pe considerentul că Moscova luase deja, în mod unilateral, această măsură în privința costisitoarelor sale rachete. În timpul unei întâlniri de la Singapore, Medvedev a încercat să impună acest punct de vedere, dar Barack Obama a rezistat invocând faptul că ar fi constrâns astfel să renunțe la un pilon al triadei nucleare americane: rachetele balistice, submarinele echipate cu arme nucleare și bombardierele atomice strategice.

O altă divergență dintre cele două părți a constituit-o împărțirea datelor telemetrice generate de rachetele nucleare, Moscova fiind convinsă că noul tratat nu va reglementa și acest aspect. Dar subiectul a fost atât de des menționat încât la un moment dat domnul Medvedev a spus în glumă: „Cuvântul meu favorit în limba engleză este ‘telemetrie’”.

Astfel a sosit luna decembrie 2009 (și implicit expirarea tratatului Start) aceste probleme fiind în continuare nerezolvate. Rușii, estimând că Obama va fi atât de nerăbdător ca tratatul să fie perfectat până spre sfărșitul lunii când va călători la Oslo pentru decernarea premiului Nobel, încât va fi mai predispus la unele concesii, motiv pentru care au adoptat o atitudine dură, dar președintele american a rezistat.

Cel mai mare progres al negocierilor a fost realizat cu ocazia unei întâlniri pe tema schimbărilor climatice care a avut loc la Copenhaga într-un Mall închis accesului publicului pe perioada evenimentului. Obama și Dmitri au ajuns în sfărșit la un consens în privința problemelor majore: reducerea focoaselor active la 1.550 de bucăți pentru fiecare țară (de la 2.200 cât există în prezent), iar a bombardierelor grele și a rachetelor la 700 de bucăți fiecare țară; un număr de 18 inspecții pe an a fost stabilit, față de doar 10 cât a propus inițial Moscova, iar datele telemetrice vor fi împărțite între cele două țări o dată pe an.

Dar povestea nu se termină aici, pentru că acest consens a fost doar unul verbal; o echipă americană a zburat în ianuarie 2010 la Moscova pentru a transpune pe hârtie ultimele detalii. Ultimul punct a fost finalizat prin stabilirea limitei de lansatoare la 800 (desfășurate sau nu).

Disputa pe tema scutului antirachetă s-a stins după ce Barack Obama a renunțat la arhitectura inițiată promovată de precedentul președinte american, George Bush, reformulând-o pentru a face față unui atac cu rachete de rază scurtă și medie care ar putea proveni din Iran. Ca o ultimă tresărire de orgoliu a rușilor aceștia au insistat ca tratatul să includă o clauză prin care SUA se angajează să nu mai aducă modificări planurilor existente ale scutului antirachetă. Renăscuta dispută s-a intensificat două săptămâni mai târziu când, într-un mod cu totul neașteptat, România a anunțat că va găzdui baze de interceptare ale noului sistem, plasând astfel elemente ale noului scut antirachetă chiar în coasta geopolitică a Rusiei. A urmat o nouă discuție telefonică tensionată între cei doi președinți.

Dmitri Medvedev a insistat ca cei doi președinți să facă o declarație comună prin care să sigileze planurile scutului antirachetă. Obama a refuzat dar și-a exprimat în schimb disponibilitatea de a face declarații unilaterale prin care să detalieze poziția fiecărei părți dar fără nici un efect asupra înghețării planurilor.

În cele din urmă Rusia a cedat iar tratatul în forma finală semnată Joi (08.04.2010) la Praga - Cehia, prevede dreptul Moscovei de a se retrage din tratat dacă va ajunge la concluzia că sistemul american antirachetă reprezintă o amenințatre, în timp ce America afirmă că va construi respectivul sistem după cum crede de cuviință dar nu va face o țintă din Rusia.

Arsenalele nucleare ale SUA și Rusia

Sursa datelor prezentate în tabelul de mai sus este Buletinul oamenilor de știință din domeniul nuclear, iar dacă vrei să vezi și poze ale câtorva arme nucleare, fă click aici. Aceste numere reprezintă statusul arsenalului nuclear SUA la nivelul anului 2009 în timp ce pentru Rusia, cifrele reflectă realitatea anului 2010.

Concluzii:

Pentru prima oară în istorie America se angajeză public să nu răspundă cu arsenalul său nuclear la atacurile cu arme convenționale chimice sau biologice. Totuși, țările care inițiază astfel de atacuri vor fi cruțate de bomba atomică americană doar dacă se conformează prevederilor Tratatului de Non-Proliferare Nucleară – ceea ce nu este cazul pentru Iran sau Coreea de Nord, Israel, Pakistan sau India.

Consider că acest tratat este important mai degrabă din punct de vedere al dezghețării relațiilor ruso-americane decât strict din punct de vedere nuclear, pentru că pe mine cu ce mă încălzește faptul că SUA sau Rusia deține un arsenal care poate distruge planeta de 300 de ori în loc de 400 cât era acesta înainte de semnarea tratatului? Probabil că focoasele alea nucleare au un termen de garanție, ceea ce mă conduce la întrebarea logică: „Câte din aceste arme se apropiau oricum de expirarea termenului de valabilitate?”

Pe de altă parte, deși punctul culminant al războiului rece a trecut prin 1962 - criza rachetelor din Cuba -, fără ca cele două mega-puteri să inițieze un atac nuclear, riscurile unui război nuclear ruso-american micșorându-se continuu, sunt de părere că o atenție sporită ar trebui acordată țărilor nucleare mici dar cu ambiții mari (tiranice chiar, cu regimuri politice instabile sau lideri politici găunoși), care dețin bomba atomică și refuză să ia loc la masa tratativelor (a se vedea cazurile Iranului sau a Coreei de Nord). De asemenea, unele țări ca Pakistanul ar trebui să fie foarte vigilente ca vreun focos nuclear să nu cadă în mâinile teroriștilor, în timp ce altele nu ar trebui să folosească amenințarea acestui arsenal terifiant pentru a-și impune voința politică asupra unor teritorii cu statut cel puțin incert (mă refer aici la Israel). Și apropo de Israel, mă întreb de ce nu a semnat Tratatul de Non-Proliferare Nucleară, făcând astfel imposibilă inventarierea arsenalului său nuclear? O fi având dreptate premierul turc când afirmă că cea mai mare amenințare nucleară nu vine din partea Chinei, Indiei, Iranului sau Coreei de Nord ci a Israelului? În aceeași ordine de idei, de ce Israelul a anunțat oficial că nu va participa la summitul internațional care va avea loc în perioada 12-13 aprilie 2010 la Washinghton, unde președintele american a invitat 40 de președinți de state pentru a discuta despre probleme de securitate și neproliferare a armamentului nuclear?