Cuvinte cheie: afganistan | al-qaeda | america | bagdad | barack obama | david petraeus | germania | hamid karzai | hazara | helmand | irak | kabul | mohammad haji zaman | moshtarak | nato | olanda | osama bin laden | pakistan | rory stewart | sua | tajik | talibani | uniunea europeana | uruzgan | uzbek

"Ameninţarea al-Qaeda este exagerată; viziunea Vestului asupra reconstruirii Afganistanului: total greşită!"

Rory Stewart - fost militar, actual academician şi diplomat

Încercând să fac puţină ordine în avalanşa de informaţii pe care am acumulat-o în ultima perioadă despre operaţiunea Moshtarak am scris recent un articol în care aminteam la un moment dat de planul pe care-l are NATO în privinţa Afganistanului. Similară cu poziţia Germaniei faţă de Uniunea Europeană este şi cea a SUA în raport cu NATO (adică una de putere majoritară, nu puţine fiind vocile care afirmă că America se foloseşte de NATO pentru a da un iz de autoritate internaţională propriei agende politice externe). Şi judecând după aportul financiar/militar pe care-l aduc în cadrul Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic (aproximativ 50%), ar trebui să fim încuiaţi sau naivi să le negăm acest drept.

OK, vă anunţ din start că ăsta va fi un articol kilometric de aproape 2000 de cuvinte, deşi am încercat să sintetizez la maxim informaţiile. Dar să purcedem la drum, că va fi unul lung: Conceptul de reformare şi organizare a statului afgan în viziunea puterilor occidentale (şi prin această sintagmă mă refer elegant la SUA) constă în punerea bazelor unui stat puternic şi democratic, mesaj care este transmis lumii printr-un discurs care minimizează diferenţele culturale (de altfel majore), exagerând temerile noastre (de atacuri teroriste), accentuându-ne ambiţiile prin insuflarea unor obligaţii morale şi prin inducerea unor scopuri derutante. Astfel sunt menţionate în cadrul aceluiaşi discurs imagini înfricoşătoare ca "state eşuate" şi "extremism global", singurele remedii posibile fiind stârpirea insurgenţilor şi construirea unui stat care să guverneze legitim şi responsabil.

Sunt puse astfel pe hârtie slăbiciunile comunităţii internaţionale: lipsa de informaţii valide, putere şi legitimitate, amestecând în acelaşi timp scopul intervenţiei militare în Afganistan (apărarea afganilor de talibani sau omorârea teroriştilor?) presupunând în mod eronat că această ţară este una previzibilă. 

Aminteam în celălalt articol despre cum arată astăzi Afganistanul (lipsa totală a economiei, înflorirea afacerilor cu opium, ridicarea unor lorzi ai drogurilor locali care-i finanţează pe talibani în schimbul protecţiei sau a stârpirii concurenţei incomode), cu menţiunea că acesta, spre deosebire de Pakistan, nu se poate opune încercărilor Americii de a defini priorităţile securităţii naţionale locale. Preşedintele actual Hamid Karzai deşi foarte criticat, nu are nici după 9 ani de la invazia din 2001 măcar un contracandidat serios; prin zonă nu există nici măcar nişte fărâmituri de partide politice.

Noua politică a lui Barack Obama este foarte concentrată şi poate fi definită concis astfel: "combaterea terorismului", dar modul de punere în practică a acesteia presupune nici mai mult, nici mai puţin decât repararea statului afgan cu menţiunea că orice zonă neguvernată se va transforma rapid într-un refugiu al teroriştilor. Conexiunile globale sunt făcute astfel: "securitatea şi prosperitatea occidentalilor depind de securitatea şi prosperitatea tuturor" sau astfel spus "securitatea noastră depinde de stabilitatea lor", lucru realizabil prin îndeplinirea următoarelor puncte de pe agendă: "construirea unui stat afgan, înfrângerea talibanilor şi a al-Qaeda plus stârpirea sărăciei". 

Generalul David Petraeus (comandantul forţelor militare SUA) care a condus forţele militare multi-naţionale în ultimul război din Irak speră să repete succesul de acolo şi în Afganistan precizând că acest lucru va dura probabil încă vreo 18 luni, operaţiunea Moshtarak fiind doar prima fază. Misiunea este dificil de realizat, având în vedere datele diferite ale problemei Afganistanului: inexistenţa partidelor politice, lipsa puterii şi a legitimităţii guvernului de la Kabul (spre deosebire de cel din Bagdad). Triburilor afgane le lipseşte coerenţa triburilor irakiene Sunni şi relaţia acestora cu structurile statului. Deşi afganii sunt sătui de război, şefii acestora nu contactează forţele militare NATO pentru încheierea unor acorduri. Din moment ce jucătorii politici şi structurile statului din Afganistan sunt mult mai fragile decât cele din Irak, este puţin probabil ca aceștia să joace un rol important în stârpirea insurgenţilor. În acelaşi timp talibanii pot exploata ideologia de rezistenţă eroico-martiro-religioasă pe care au cultivat-o (culmea!) tot occidentalii în anii '80 pentru a-i înfrânge pe ruşi, portretizând guvernul de la Kabul în postură de sclavi ai SUA, NATO ca pe o forţă de ocupare infidelă şi propria insurgenţă ca pe un jihad (care înseamnă "zbuciumare/luptă" în spiritul învăţăturilor lui Allah - războiul sfânt). Plângerile talibanilor despre corupţia "puterilor cotropitoare", abuzurile săvârşite împotriva drepturilor omului şi bombardamentele aeriene produc ecouri lungi printre afgani. Pe lângă "victimele colaterale" pomenite în articolul precent, atacul aerian NATO petrecut duminică (21.02.2010) în provincia Uruzgan (situată la Nord de provincia Helmand - locul unde are loc operaţiunea Moshtarak), asupra unui presupus convoi taliban, soldat cu moartea a 27 afgani (dintre care 4 femei şi un copil) nu ajută prea mult la convingerea populaţiei locale de intenţiile nobile ale forţelor aliate internaţionale. Amintesc aici că în provincia Uruzgan sunt încartiruiţi din 2006 cei aproximativ 2000 de militari olandezi care aveau termen de retragere în august 2010. Deoarece nu s-a reuşit ajungerea la un consens între partidele politice asupra prelungirii sau nu a misiunii militare olandeze în Afganistan, săptămâna trecută guvernul olandez şi-a depus demisia. Se întâmplă să mai cadă guverne şi prin ţări cu o democraţie mai veche decât a noastră. Între timp în provincia estică Nangahar un atac suicidal cu bombă a ucis cel puţin 15 persoane, inclusiv pe influentul şef de trib afgan Mohammad Haji Zaman cunoscut pentru rolul activ pe care l-ar fi avut în ofensiva împotriva talibanilor şi al-Qaeda din 2001, în acelaşi timp fiind suspectat de facilitarea traversării frontierei înspre Pakistan a lui Osama bin Laden.

Deşi există relaţii de ajutor reciproc între talibani şi lorzii drogurilor, este foarte puţin probabil ca talibanii să preia controlul asupra întregului Afganistan. Administrarea lor precedentă asigura doar securitatea principalelor drumuri precum şi o justiţie incipientă dar, fiind fragilă, a căzut repede. Milioane de afgani au urât brutalitatea, incompetenţa şi primitivismul guvernării talibane. Triburile Hazara, Tajik şi Uzbek sunt acum mai bogate şi mai puternice decât erau în 1996 şi ar oferi o rezistenţă dură încercărilor talibane de a le ocupa teritoriile. Armata afgană este suficient de puternică pentru a putea rezista talibanilor dacă aceştia ar încerca o preluare a puterii în timp ce Pakistanul nu mai afişează atitudinea favorabilă talibanilor pe care o avea acum 10 ani. Forţe militare mult mai reduse decât cele prezente acum în Afganistan ar fi suficiente pentru a preveni strângerea de către talibani a unei armate convenţionale care să conducă tancurile şi artileria pe drumul principal înspre Kabul. 

Chiar dacă acest scenariu s-ar întâmpla - deşi puţin probabil - şi talibanii ar cuceri capitala Afganistanului, nu prea multă lume este convinsă de ameninţarea ce s-ar institui astfel asupra securităţii naţionale a europenilor sau americanilor. Ar face talibanii din nou greşeala de a oferi un refugiu pentru al-Qaeda? Cât de sigur ar fi acest refugiu? Mai are oare nevoie al-Qaeda de tabere imense de instruire a teroriştilor pentru a organiza atacuri? Nu ar putea planifica atacul în Praga şi antrena teroriştii în şcoli de pilotaj din Madrid? Ori să se întâlnească în Scoţia şi să îndoctrineze oameni în cursuri de supravieţuire oficiale prin Ţara Galilor?

Ba mai mult, nu există dovezi clare ale conexiunilor dintre obiective cheie ca "anti-terorism", "dezvoltare", "democraţie/construire a unui stat" şi "suprimarea insurgenţilor". Suprimarea insurgenţilor nu este o condiţie necesară şi suficientă pentru construirea unui stat legitim şi democrat. Acesta se poate construi şi fără câştigarea unei campanii duse împotriva insurgenţilor (avem exemplul viu în India care este mult mai stabilă decât Afganistanul, deşi încă mai duce nişte lupte vechi de combatere a insurgenţilor din Assam până-n Kashmir). La fel de adevărat este că se poate câştiga o campanie împotriva insurgentilor şi fără a crea un stat solid. De asemenea nu se poate decela o conexiune între formarea unui stat şi terorism. Confuzia este ilustrată perfect de controversele iscate în jurul întrebării dacă Irakul a fost un stat tâlhar care adăpostea terorişti (după cum pretindea Bush) sau un stat autoritar care excludea terorişti (variantă care s-a dovedit a fi corectă în cele din urmă).

Este imposibil pentru forţele aliate să construiască un stat afgan, deoarece nimeni nu are o idee clară despre cum ar trebui să arate şi să funcţioneze un astfel de stat. Mai ales că un stat afgan se poate constitui doar în urma unei mişcări naţionale afgane, neputând fi construit forţat şi apoi făcut cadou pe o tavă de către străini. Dar ar funcţiona modelul statului centralizat într-o ţară muntoasă cu puternice tradiţii locale în materie de auto-guvernare şi autonomie, cu diferenţe etnice mari dar cu puternice valori morale comune? Şi ce garanţie avem noi, occidentalii, că aceste autorităţi centralizate, odată ce devin suficient de puternice, vor fi dornice să adere la obiectivele de securitate naţională ale vesticilor?

Statul Afganistan porneşte foarte de jos: este posibil ca 30 de ani să-i fie suficienţi pentru a cultiva o armată, o poliţie, nişte servicii civile şi o economie care să se apropie de nivelul celor din Pakistan. Dar Osama bin Laden este încă în Pakistan nu în Afganistan. Acesta a ales să fie acolo tocmai pentru că Pakistanul poate fi mai categoric în afirmarea propriei suveranităţi decât Afganistanul reuşind să restricţioneze astfel operaţiunile SUA. Dintr-un punct de vedere foarte îngust (şi dur), Americii i-ar conveni un stat eşuat care este astfel mai uşor de manevrat decât unul căruia încep să-i crească aripi: Yemen este mai puţin ameninţător decât Iran, Somalia decât Arabia Saudită, Afganistanul decât Pakistanul.

Iată cum perspectiva de a crea un stat doar pentru a combate terorismul nu mai pare atât de atrăgătoare, deşi Obama este hotărât să asambleze o armată afgană de 134.000 militari şi o poliţie de 82.000 adăugând că este necesară o suplimentare a forţelor militare NATO din Afganistan. Generalii americani au estimat că au nevoie de un aparat militar combinat (armată-poliţie-forţe de securitate) de aproximativ 450.000 de oameni (pentru o ţară cu o populaţie de aproximativ 30 milioane de suflete - jumătate din cât are Anglia). Întreţinerea unei asemenea forţe ar costa 2/3 miliarde dolari/an iar venitul guvernului afgan se ridică la 600 milioane dolari. Asta în timp ce noi criticăm ţările în curs de dezvoltare dacă îndrăznesc să aloce mai mult de 30% din buget pentru apărare: las' că încurajăm Afganistanul să cheltuiască 500% din bugetul propriu. Şi chiar dacă s-ar reuşi un asemenea efort rezultatul ne-ar fi convenabil doar pe termen scurt însă nu va servi intereselor pe termen lung ale afganilor.

Dar hai să încheiem critica actualei politici NATO în privinţa Afganistanului şi să oferim o soluţie alternativă: astfel, poate că o decizie mai înţeleaptă ar fi dacă numărul de trupe străine s-ar reduce la aproximativ 20.000, caz în care doar două obiective majore ar mai rămâne de realizat pentru comunitatea internaţională: dezvoltarea afgană şi anti-terorismul. În acest mod şi influenţa asupra formării statului afgan ar fi minimă. Dacă Vestul consideră esenţială alungarea al-Qaeda din Afganistan, atunci o poate face cu ajutorul forţelor speciale (după cum şi acţionează cu succes din 2001 încoace putând continua la infinit deşi rezultatul a fost doar mutarea lui bin Laden peste graniţă în Pakistan). În acelaşi timp, Occidentul ar trebui să asigure o asistenţă generoasă în domeniul dezvoltării, proiectele bune începute în domeniile electricităţii, apei, irigării, sănătate, educaţie, agricultură, dezvoltare rurală putând fi astfel continuate. Nu ar trebui să controlăm şi nu putem prezice viitorul Afganistanului. Acesta ar putea deveni unul mai violent ori ar putea exista un echilibru descentralizat sau o nouă identitate naţională, dar dacă populaţia locală va dori să conlucreze cu vesticii, am putea ca peste 30 de ani să încurajăm trendurile pozitive şi să punem umărul la efortul de dispariţie a celor negative. 

Dar până una-alta, hai să urmărim cine va avea parte de "providenţialul" ghinion al zilei de 13 (ziua declanşării operaţiunii Moshtarak): forţele aliate sau talibanii?

P.S - Sursele de inspiraţie pentru acest articol sunt site-urile internaţionale de ştiri precum şi articolul apărut aici.