Cuvinte cheie: asimo | creatie | emotii | jules | om | pinocchio | provocare | robot | sentimente | spielberg

Copilul îngrozit îşi cere iertare printre lacrimi, apărându-şi capul cu mâinile. Degeaba, ploaia de lovituri alternate cu înjurături continuă. "Cretinule, crezi că pe lumea asta faci ce te taie capul??! Nenorocitule, EU TE-AM FĂCUT, EU TE OMOR!!!!".

Trebuie să fie foarte uşor să faci un copil, dacă până şi astfel de brute fără minte reuşesc. De fapt expresia a face un copil este chiar foarte răspândită în vocabularul comun. Când în realitate ceea ce facem noi este doar să apăsăm un buton. Atât. Pentru că, la urma urmei, noi doar declanşăm procesul creaţiei. Nu suntem în stare de mai mult. 99% din noi nu avem cea mai vagă idee ce se întâmplă exact când apare o nouă fiinţă umană. Iar restul de 1% care au impresia că ştiu, dacă stau să se gândească mai bine şi dacă au un minim de sinceritate faţă ei înşişi trebuie să recunoască adevărul. Care adevăr? Simplu: marele mister tot nu se cunoaşte. Pentru că ceea ce ştiu ei sunt doar aspecte superficiale, cu tot cu ultimele descoperiri în materie de genetică.

Moment în care intră în scenă persoanele cu orientări mistico-religioase şi afirmă că misterul este lămurit: Dumnezeu este cel care se ocupă de crearea unui copil. Ceea ce poate fi adevărat dar nu ne face deloc mai cunoscători asupra fenomenului.

Ce diferenţă enormă este între a te limita să apeşi un buton urmându-ţi pornirile biologice de însămânţare a femeii şi a crea în mod perfect conştient o nouă fiinţă umană! A crea până în cel mai mic detaliu acel ansamblu mişcător de materie organică ce seamănă cu tine şi e capabil să evolueze, să se dezvolte, să trăiască şi să manifeste toate emoţiile umane pe care le ştim şi care pentru noi sunt viaţa însăşi, să aibă o voinţă proprie şi să urmărească un drum al său luând o serie de decizii prin exercitarea unei oarecare doze de libertate proprie pe care o are (sau pare să o aibă). Trebuie să recunoaştem că a putea face asta e doar un vis care depăşeşte cu mult limitele actuale ale omenirii.

Şi totuşi aş zice că omul şi-a dorit dintotdeauna să poată transpune acest vis în realitate. Primele încercări au fost făcute deja de oamenii grotelor - mă refer la acele statuete din lut dintre care unele au fost găsite de arhelogi ai zilelor noastre. Apoi să ne gândim la mitul lui Pinocchio, creat sub forma unei simple păpuşi de lemn de către maestrul Geppetto, dar care ajunge la faza în care îşi simte propriile limite de obiect inanimat şi îşi doreşte cu ardoare să devină un copil adevărat, cu tot ce înseamnă asta. Mit foarte frumos transpus în modernitate de Steven Spielberg în filmul A.I. (Artificial Intelligence). Pinocchio este în acest film un robot foarte avansat creat pentru a alina singurătatea celor care îşi doresc un copil şi nu-l pot avea. Şi care ajunge să viseze şi el să devină un băiat adevărat. Când auzim de roboţi nu suntem înclinaţi să-i asociem cu sentimentele umane, totuşi este un film făcut cu multă sensibilitate, un film care m-a impresionat în mod deosebit. M-a pus pe gânduri afirmaţia: His love is real, but he is not. Pentru că la ora actuală nu putem concepe că un obiect artificial ar putea iubi cu adevărat.

Dar oamenii fac eforturi şi în realitate, nu doar în imaginaţie, pentru a crea ceva care să semene cât mai mult cu un om. Însă chiar şi funcţiuni care nouă ni se pare banale, cum ar fi mersul (biped) sau capacitatea de a vedea şi recunoaşte obiecte încă sunt provocări majore pentru specialiştii creatori de roboţi. Totuşi, am fost uimit de progresele care s-au făcut în lumea roboticii. Ele dovedesc că s-a reuşit găsirea unor soluţii promiţătoare.

Robotul umanoid cel mai avansat de pe planetă la ora actuală a fost creat în 2005 de Honda şi poartă numele Asimo.

Ştie să facă lucruri surprinzătoare pentru nivelul nostru tehnologic, dar cât de departe este totuşi chiar şi de nivelul unui copil de numai 4 ani. În primul rând ne frapează răceala caracteristică roboţilor, lipsa afişării oricăror sentimente.

Dar s-au făcut eforturi remarcabile şi în tentativele de a crea feţe robotice care să poată reda cât mai fidel emoţiile umane. Robotul cel mai cunoscut în sensul ăsta este Jules. El are o faţă dintr-un material care arată asemănător cu pielea noastră şi e capabil să afişeze o mimică a feţei destul de expresivă.

Mă voi limita la a mă referi doar la Asimo şi la Jules, deşi subiectul este mult mai vast. Dar trecerea în revistă a principalilor roboţi umanoizi care au fost creaţi pe planetă până în prezent depăşeşte cadrul articolului meu de astăzi. Am vrut doar să subliniez acel ceva din noi care ne îndeamnă să încercăm să plăsmuim o făptură cât mai apropiată de aspectul şi comportamentul nostru, încercări care, înainte de orice altceva, ne ajută în primul rând să ne autocunoaştem.

Până la urmă, comparativ cu noi oamenii, roboţii actuali cei mai avansaţi nu sunt altceva decât nişte "statuete din lut" care se mişcă într-un fel care denotă inteligenţă. Dar nu din partea lor, ci din partea oamenilor care i-au realizat. Cu toate descoperirile făcute, nu se întrevede la orizont posibilitatea creării unui robot care să fie cu adevărat capabil de sentimente. Dacă ar fi să ne luăm după popularul serial SF Star Trek, nici în următoarele câteva sute de ani nu vom putea ajunge la acest nivel (urmărind drama care îl însoţeşte pe androidul Data de-a lungul întregii serii, mereu surprins de diverse subtilităţi ale naturii umane de care el, deşi un robot mai performant din toate punctele de vedere decât un om şi atât de avansat încât să aibă o conştiinţă de sine, totuşi se simte încă la ani-lumină depărtare). Însă, cu toate limitările lor, androizii au un mare atu în faţa noastră, a oamenilor: nemurirea! (pe care ar schimba-o însă oricând pentru o viaţă limitată în timp dar plină de sentimente).

Toate astea nu dovedesc altceva decât că noi, oamenii, suntem misterul suprem din tot ce putem vedea în univers la ora actuală. În acelaşi timp atât de "mari" şi atât de "mici"! Mai "mari" decât orice altă fiinţă vie cunoscută, dar încă suficient de "mici" încât să nu fim în stare să ne înţelegem în primul rând pe noi înşine.