Cuvinte cheie: bunici | copil | moarte | nemurire | nepoti | supravietuire | univers | viata

Scriam aici că mă îngrijorează explozia demografică pentru că observ tot mai mulţi copii pe străzi şi prin parcuri în ultimii ani. Dar ce anume ne face să ne dorim un copil (sau mai mulţi)? Unele teorii spun că suntem programaţi genetic să ne procreăm, avem codul ăsta tipărit adânc în ADN-ul nostru, doar trebuie să ajutăm la perpetuarea speciei. Cum nu am argumente prea convingătoare cu care să combat teoria asta, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să încerc să detaliez modul în care o văd eu.

Cel mai important instinct al oricărei fiinţe de pe planeta asta (şi foarte probabil de oriunde din Universul ăsta) este de departe  cel de supravieţuire. O plantă lăsată într-o cameră întunecată şi cu o singură fereastră, va tinde cu toată fiinţa ei spre lumină, deoarece pentru aceasta lumina înseamnă viaţă (ca şi pentru noi, de altfel). Dacă înghesui într-un colţ pe cel mai blând câine de pe planeta asta, va începe să te mârâie şi chiar te va muşca dacă nu încetezi. Instinctul de supravieţuire. Acelaşi care ne dă puteri nebănuite şi reacţii fulger atunci când viaţa ne este pusă în pericol. 

Cunosc cupluri care nu ştiu de mult timp ce înseamnă lipsa banilor sau corvoada ratelor la bancă şi cu toate acestea nu sunt fericite. Pentru că nu reuşesc să aibă măcar un copil. Cheltuiesc munţi de bani pe doctori, tratamente, înseminări artificiale dar fără rezultat. Există cazuri extreme când un astfel de cuplu se destramă din cauza certurilor iscate pe tema fertilităţii unuia sau altuia dintre parteneri. E şi ăsta un paradox al vieţii: sunt familii care nu au ce mânca de pe o zi pe alta dar sunt binecuvântate cu o puzderie de copii. Care cuplu o fi mai fericit? Cel cu bani dar cu casa pustie sau cel care nu are o clipă de linişte (din cauza copiilor) şi trăieşte din datorii? Lucrul ăsta îmi confirmă afirmaţiile făcute aici despre relativitatea fericirii, precum şi faptul că banii nu aduc automat şi fericirea. Pe de altă parte cunosc oameni care au sfârşit prin a înfia un copil, căruia îi dăruiesc toată dragostea de care sunt capabili (normal că şi condiţiile oferite sunt deseori mult peste medie). Dar şi aici problema este una spinoasă pentru că, dacă nu-i spui copilului că este înfiat decât foarte târziu, ai şanse mari să-ţi scape de sub control şi când încerci să discuţi cu el, să-ţi trântească un "Ce te bagi, doar nu eşti părintele meu?" Asta ca să nu mai introduc în discuţie ADN-ul acestuia care te poate dezamăgi crunt când creşte iar tu îmbătrâneşti: dacă provine din părinţi fără căpătâi sunt şanse minime să-l faci om la casa lui, doar ce naşte din pisică, şoareci mănâncă. Iar tu tocmai i-ai lăsat prin testament agoniseala ta de o viaţă...

Dar să revin la tema principală: de ce ne dorim copii? Se spune despre femei că au un ceas matern intern care începe să ticăie încă de când au prima menstruaţie. Acest ceas bate din ce ce în ce mai tare încât pe la vârsta 30-35 ani aproape că-l poate auzi şi un bărbat, cunoscut fiind că noi nu suntem prea curioşi de procesele interne ale femeilor. Oricum, relaţia dintre mamă şi copil este una dintre cele mai puternice din natură şi este firesc să fie aşa, doar la ea în pântece am crescut toţi de la o celulă şi până când am văzut prima oară lumina zilei. Nu mi se pare anormal ca o mamă să afirme despre copilul ei că "este sânge din sângele meu şi carne din carnea mea!"

Deci am lămurit cum stă treaba cu femeile. Dar noi, bărbaţii, de ce vrem să avem urmaşi? Iată concluzia mea: fiecare dintre noi ne credem nemuritori, mai ales când suntem tineri (cine nu-şi aminteşte de succesul nebun al filmelor cu Duncan MacLeod - Nemuritorul???). Cine se gândeşte la moarte când putem bea şi chefui 3 zile şi nopţi la rând fără să simţim oboseala? Moartea li se întâmplă altora, celor bătrâni şi bolnavi, dar nu nouă. OK, poate şi unor oameni mai tineri dar ăia sunt chiar ghinionişti (mă refer la cei care mor în accidente). Dar timpul tace şi trece pe lângâ noi, împlinim 30 de primăveri fără să simţim vreo schimbare majoră iar viaţa merge înainte. În apropierea celor 40 de ani începem să pierdem dintre cunoscuţii mai în vârstă, apoi ni se sting şi părinţii. În acest moment se întâmplă ceva ciudat în noi: realizăm că suntem următorii la rând din neamul nostru. Şi atunci ne întrebăm? "După mine cine rămâne? Eu sunt acum aici din cauza lui mama şi tata, dar cum ei nu mai sunt, eu ce las în urma mea? Pentru că lumea va continua să existe şi fără mine aste e clar." E şi un pic de orgoliu implicat aici... "cum adică să continue lumea asta să existe fără mine? Sau măcar o părticică din mine?" Pentru că trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că iubim viaţa şi lumea în care o trăim. Ne văicărim că o ducem tot mai greu, că muncim mai mult, dar când tragem linie considerăm că merită trăită. Altfel, ne-am sinucide în grup. OK, dar cum facem să înşelăm moartea? Mai ales că de la o vârstă parcă îţi faci tot mai des bilanţul vieţii tale (fără să-ţi propui asta, doar aşa, te trezeşti că-ţi enumeri realizările), plus că începi să te gândeşti tot mai mult că va veni o zi în care îţi vei lua rămas bun de la tot. Următoarea întrebare din trenul gândurilor este: "Ce las în urmă?"  Poate eşti norocos şi eşti proprietarul unei case, ai nişte bani albi pentru zile negre sau ţi-ai construit o imagine bună în industria în care activezi. Foarte bine, sunt nişte chestii bune de lăsat ca moştenire. Dar cui? Uite aşa, întrebarea "Ce las în urmă?" se transformă în "Eu pe cine las în urma mea?"

Astfel ajungem la concluzia că trebuie să avem măcar un copil dacă vrem să continuăm într-un fel să existăm în Univers. Bineînţeles că nu toţi ajungem la această concluzie mergând pe acelaşi drum, urmărind acelaşi raţionament. Unora ne plac copiii de când ne ştim (mai ales celor crescuţi într-o familie cu mulţi fraţi sau surori), alţii urmărim şi invidiem fericirea cuplurilor prietene care au deja o odraslă... unii pur şi simplu simt că vor să aibă urmaşi...dar drumul contează mai puţin, important este rezultatul.

Iar când în cele din urmă de întâmplă minunea (pentru că este un miracol al cărui mecanism îl putem explica oarecum, nu însă şi motiva de ce se întâmplă, oricât de "deştepţi" ne place să ne credem), şi-ţi priveşti pentru prima oară "puiul", ceva palpitant se întâmplă în tine. Realizezi cât eşti de mic şi mărunt în acest Univers şi totuşi cât de mult poţi însemna pentru cineva mai neajutorat decât tine. Brusc ţi se modifică întreaga ierarhie de priorităţi şi copilul ocupă poziţiile unu, doi şi trei. În aproape tot ceea ce faci, te raportezi la copil şi încerci să prevezi efectul acţiunilor tale asupra acestuia. Pe măsură ce creşte şi începi să te recunoşti în el (tu pe când erai copil), în mutrele şi gesturile pe care le face, îţi dai seama că eşti un model pentru acesta şi te-ai ales cu un fan. Cel mai important fan, pentru că te urmăreşte pas cu pas şi te copiază în tot ceea ce faci. Şi adevărul e că după o zi cruntă la serviciu, nu-ţi trebuie alt remediu decât să-i citeşti bucuria că te-ai întors la el în ochişori. O bucurie sinceră şi fără nici un interes.

Şi dacă apuci să-l vezi cum creşte şi se tranformă dintr-un omuleţ într-un adolescent care vibrează de sănătate şi energie, vei simţi o mare satisfacţie spunându-ţi: "Iată! El/ea va continua să existe şi după ce eu nu voi mai fi, purtând moştenirea mea genetică mai departe!" Este şi asta o înşelare a morţii şi câştigarea unui strop de nemurire, pentru cel puţin încă o generaţie. Deocamdată este singura armă pe care o avem împotriva morţii.

Se spune că bunicii îşi iubesc nepoţii mai mult decât pe proprii copii. Le fac acestora toate mofturile şi copii crescuţi doar de bunici au şanse maxime să fie răsfăţaţi şi răzgâiaţi. Bănuiesc că bucuria să constaţi că ai reuşit să supravieţuieşti pentru încă două generaţii ar putea fi o explicaţie plauzibilă pentru acest comportament.

Asta nu înseamnă că a avea un copil este un lucru care îţi aduce doar bucurii... îmi amintesc o vorbă auzită din bătrâni: "Când sunt mici ai bucurii mici dar şi necazuri mici iar când sunt mari ai bucurii mari dar şi necazuri mari."

Rezumând tot ceea ce am scris până acum pot concluziona că fiecare copil pe care-l ai îţi aduce un pic de nemurire.