Cuvinte cheie: cleopatra | dragoste | elena | femeia | holospatiu | iluzia | isolda | iubire | julieta | marc antoniu | paris | picard | romeo | sophia loren | star trek | tristan

Cât adevăr ascunde construcţia asta! Nu cred că se putea găsi o explicaţie a dragostei mai precisă şi mai concisă. O găsesc cel puţin genială (şi asta în condiţiile în care, odată cu trecerea timpului, mă impresionează din ce în ce mai puţine lucruri... Da! Ştiu... îmbătrânesc,  iar clipa în care nu mă voi mai minuna de nimic va fi clipa în care copilul din mine va fi murit). Dar asta e altă discuţie, aşa că revin la tema articolului. Expresia nu-mi aparţine, am auzit-o într-un episod din Star Trek - The Next Generation, spusă de căpitanul Picard secundului William Riker îndrăgostit de o himeră creată în holospaţiu.

În engleză sună cel mai bine: Illusion is often greater than the woman!  Mă sâcâie că nu am găsit o traducere perfectă în română, dar bănuiesc că titlul articolului e traducerea cea mai apropiată de adevăr, chiar dacă oficial cuvântul superb este el însuşi un superlativ şi deci nu ar fi corect să spunem mai superb. Asta dacă nu iau în calcul varianta lungă a traducerii care ar fi cam asta: Iluzia pe care ţi-o construieşti singur despre o femeie este de cele mai multe ori mai dulce/amăgitoare/înşelătoare decât însăşi femeia! Fireşte că prin "greater" se face referire mai degrabă la sensul de măreţie ori superbeţe decât "mare".

Cu toţii ne întrebăm într-un moment sau altul al vieţii "Ce este iubirea?", sau "Cine cunoaşte o definiţie unamim acceptată a dragostei?". Unii, mai filozofi, afirmă că "dragostea orbeşte raţiunea" sau "că iubirea prosteşte".

Se întâmplă să cunoşti sau să vezi o fată care-ţi place foarte mult - din prima sau de la a doua întrevedere - depinde dacă te îndrăgosteşti de fizicul ei sau de sufletul acesteia. Din păcate (sau din fericire pentru unele?) nu-i poţi da o notă sufletului la fel de uşor după cum îi evaluezi corpul. Deci, ai cunoscut-o şi îţi place, te simţi ciudat, mai ales în prezenţa ei. Iar când nu eşti cu ea, te simţi altfel, schimbat, şi te gândeşti tot mai des la ea. Prima fază, contaminarea, s-a încheiat cu succes. Virusul tocmai s-a instalat comod în sufletul tău.

În continuare, vrei să o cunoşti mai bine. (exhaustiv şi dintr-o dată, dacă se poate, la fel cum dai pe găt o bere rece, vara când e arşiţa mai mare - asta apropo de plăcerea imediată). E ceva natural şi normal. Aşa că începi să-ţi imaginezi tot felul de scenarii: ce mi-ar răspunde dacă aş întreba-o ce filme-i plac, ori ce muzică ascultă sau cum ar reacţiona dacă i-aş spune gluma aia nesărată, oare ar gusta-o? Dar dacă i-aş face o surpriză şi aş ajunge la ea acasă cu juma' de oră mai repede decât ora stabilită, s-ar bucura să mă vadă? Deschid aici o paranteză (bineînţeles că există şansa nefericită ca tu să te întâlneşti la ea cu concurentul tău pentru inima ei şi să constaţi că ăla este deja pe ultima linie dreaptă înainte de finish, caz în care ţi se spulberă rapid orice iluzie şi vei fi tu cel surprins) pentru că astfel de situaţii nu sunt doar rodul imaginaţiei mele. 

Pentru că fiecare bărbat se simte dator să acţioneze în situaţii de astea, începi să-ţi pui fanteziile în practică. Iar dacă feedback-ul ei pare pozitiv, scenariile tale se transformă brusc într-o dulce realitate în care tu pluteşti undeva deasupra solului şi nu mai vrei să te întorci pe planeta Pământ, decât doar pentru clipele efemere în care-ţi vine să pupi locul pe unde calcă tălpile ei. Pe scurt, o divinizezi. 

Şi, uite aşa, începi să-i cauţi tot mai des compania, şi să fabrici tot mai multe scenarii fanteziste care să-ţi hrănească foamea de dragoste (sau ce simţi tu că e dragoste). Astfel se încheie şi faza a doua, descoperirea.

Eu cam asta am priceput că se întâmplă atunci când te îndrăgosteşti. Dar oare cât de mult durează iluzia dragostea asta?

Eu bănuiesc că depinde foarte mult de cât timp ne aflăm sub efectele sedative ale acestei iluzii. Totul poate ţine de la câteva clipe (constaţi că nu ţi se mai pare atât de mişto când o priveşti de aproape sau când vorbeşte ori cum se mişcă în dormitor), şi până la câteva luni sau chiar ani buni din viaţă. Interesant paradox. Cum ni se schimbă percepţia asupra unei persoane de sex opus într-un timp mai lung sau mai scurt. Uneori niciodată... 

Să aibă oare chestia asta vreo legătură cu acea calitate rară la unele femei (şi mai rare), care reuşesc să-ţi inoculeze iluzia unui mister perpetuu? Adică, chiar şi atunci când nu a mai rămas prea mare lucru de descoperit, să reuşească să-ţi dea impresia că "mai există ceva ce nu ai reuşit să descoperi?" Oare ăsta o fi secretul unor femei ca Gioconda, Julieta lui Romeo sau Cleopatra?

Altă întrebare: "Sunt oare toate iubirile la fel?" Sau sunt doar nişte iluzii care durează mai mult sau mai puţin, în funcţie de perspicacitatea protagoniştilor? Ori, mai tulburător, marile iubiri (Romeo şi Julieta, Cleopatra şi Marc Antoniu, Tristan şi Isolda, ori Paris şi Elena) au fost tot nişte iluzii? Aş fi înclinat să cred că da, mai ales că majoritatea iubirilor de legendă, sunt fie nişte mituri cam prăfuite, ori rodul imaginaţiei fierbinţi a vreunui autor celebru.

Dar, la urma urmelor, ce e viaţa însăşi altceva decât o mare iluzie? Nu filozofia mayaşă ne învaţă că: "O lume se naşte şi moare odată cu mine"?

Acestea fiind zise, nu-mi fac iluzii că formula n-ar avea aplicabilitate şi-n cazul femeilor. Deşi completarea asta o fac doar aşa, într-o doară, să nu fiu acuzat de misoginism. Pentru că deşi femeile sunt recunoscute a fi mai intuitive (a se citi "viscerale"), rămân la părerea mea că tot noi, bărbaţii suntem înclinaţi spre o gândire mai analitică şi "adâncă". Câte femei călugăriţe budiste aţi văzut la viaţa voastră? Eu niciuna.

P.S. - Şi ca să nu-mi reproşaţi că bat graţios câmpii, poftim:

Sex appeal-ul este alcătuit 50% din ceea ce ai şi 50% din ceea ce oamenii cred despre tine că ai!

Citat din Sophia Loren. O femeie despre care poţi spune că a fost ce vrei tu, dar nu ternă şi lipsită de mister.