Cuvinte cheie: dileme | experiente neplacute | liniste sufleteasca | zbuciumari

Scenariul 2 - continuarea postului mai lung început aici cu cazul celui/celei care a întâlnit o persoană deosebită, s-a îndrăgostit de ea (sau aşa i s-a parut pe moment, fie din cauza insuficientei experienţe sentimentale, ori a unei cunoasteri de sine superficiale) şi s-au căsătorit. Nimic ieşit din comun până aici, numai că, odata cu trecerea anilor, începe să se întrebe tot mai des dacă a ales bine, sau a facut alegerea corectă, dacă nu s-a grăbit, dacă nu cumva există undeva în lumea asta mare (şi totuşi atât de mică), cineva care să-i facă inima să tresalte ori de câte ori o vede (după cum am vazut mai toţi în filmele holywoodiene)? Şi aici începe dilema... sub forma unei întrebari: "să facă ceva pentru a încerca măcar să o caute?"

Pe de altă parte suntem oameni, deci dotaţi cu o anumită doză de comoditate, care se manifestă sub forma următoarelor întrebări: "cine ne poate garanta că persoana asta "ideală" chiar există, nu e cumva doar o fata morgana, o plăsmuire a minţii mele?"...."şi dacă există cu adevarat, de unde anume să încep a o căuta?" ...."cine-mi poate garanta că o să o şi găsesc?"...."şi dacă o găsesc, va simţi şi ea la fel pentru mine sau mă va crede doar un nebun inofensiv?"

Cam prea multe întrebări fără răspuns sau cu răspuns incert pentru a încerca o aruncare în gol (adică tăierea tuturor legăturilor cu prezentul şi începerea unui quest ale cărui rezultate nu mi le poate garanta nimeni).....de asemenea, pe parcurs mai pot interveni şi identificări false, şansele de a părea doar un alt Don Quijote în ochii tuturor fiind astfel destul de mari...totuşi, în timp ce personajul nostru este bântuit de asemenea gânduri, bineînţeles că relaţia cu partenerul actual se răceşte până aproape de punctul de îngheţ şi, după cum viaţa bate deseori filmul, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, intervine tragedia: partenerul moare (boală, accident sau nebunia supremă: se sinucide pentru că te iubeşte şi nu vrea să te piardă sau vrea să treacă în nefiinţă înainte de a te pierde ori de a fi internat la nebuni, împăcat cu sine că veţi fi împreună pentru eternitate)....

După ceva timp de la moartea acestuia, realizezi crudul adevăr: PARTENERUL TĂU A FOST ACEA MARE DRAGOSTE PE CARE O CAUTAI ŞI ŢI-O IMAGINAI AIEVEA! N-ai ştiut să o apreciezi, să o preţuiesti, să-i arăţi dragostea ta, să vă bucuraţi de ea, ai neglijat-o, ai rănit-o, ... iar acum NU O VEI MAI AVEA NICIODATĂ!

Am scris toate aceste gânduri pentru că sunt convins că există persoane care trec în aceste zile prin scenarii asemănătoare şi am vrut doar să le transmit mesajul că nu sunt singurii, iar tragedia pe care o trăiesc ei nu este unica sau prima de acest fel în istoria omenirii, deşi noi aşa o percepem prin prisma faptul că "ni se întâmplă nouă!"

Suntem oameni, deci supuşi atât greşelii cât şi îndoielilor; dacă pentru un observator exterior al problemei lucrurile sunt simple şi e relativ uşor de dat un sfat, nu la fel stau lucrurile pentru persoana care este implicată direct (fie din cauză că nu se poate detaşa de problemă ca să adopte o abordare logică şi analitică a acesteia - lucru omenesc şi de necondamnat, - ori nu este pe deplin sigur de justeţea imboldurilor pe care le primeşte de la inimă). Cu atât mai mult dacă a acţionat deja o dată şi a concluzionat că nu a făcut cea mai bună mişcare....

Închei mini-seria de posturi cu rezultatul la care fac referire în titlu: indiferent de deznodământ, rămâne în urmă cel puţin un suflet răvăşit şi marcat pe viaţă.

Bun, şi morala? Unde este morala povestirii? Tâlcul povestirii este unul mai vechi, numai că uşor reformulat:

"Niciodată nu ştim să apreciem valoarea lucrurilor pe care le avem tot timpul la dispoziţie, decât atunci când suntem privaţi de acestea!"