Cuvinte cheie: batranete | inmormantare | moarte

Gata, s-a dus și mătușă-mea, Dumnezeu s-o hodinească. Că mult s-a mai chinuit, biata de ea, până când bătrânețea și bolile într-un final au răpus-o. Uneori mă gândesc că a avut o rezistență demnă de o cauză mai bună. Săraca..

Am menționat recent un film (pentru mine tulburător) care mă face să realizez că la nivel global nu suntem cu mult mai importanți decât un microb. Cu toate astea fiecare grăunte de nisip are valoarea lui și fiecare viață merită trăită. Când ne moare cineva din familie toți avem o perioadă când cădem pe gânduri, ne copleșesc vechi amintiri, ne gândim la sensul curgerii noastre pe pământ, după care viața își reia cursul și lucrurile merg mai departe, că așa e făcută lumea asta: morții cu morții, viii cu viii.

Așa că, printre altele, am ajuns și la faza recuperării banilor reprezentând ajutoarele de înmormântare: de la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (CARP) și de la „reuniunea" Humanitas (nicio legătură cu mai cunoscuta rețea de librării cu același nume). Răposata cotizase la ei aproape trei decenii, an de an, lună de lună, cu o consecvență derivată din mentalitatea pensionarului care știe ca n-are bani și, în nesiguranța lui, își întreține de la o pensie la alta un gând liniștitor: Foarte bine că m-am lipit și eu de o societate din asta de întrajutorare, altfel când o fi să-nchid ochii cu ce mă îngroapă familia?

CARP-ul nu mi-a atras atenția prin nimic. E previzibil și banal. Și, nu pot să nu recunosc, în domeniul ăsta nu e rău să fie totul cât mai previzibil, dacă se poate fără surprize de niciun fel. Prin contrast, însă, Humanitas e o adevarată poezie: au sediul într-un cartier de case vechi, mai exact într-o casă veche(surprinzător, nu?). Intri înăuntru și te trezești într-o cameră (veche din toate punctele de vedere) plină cu octogenari, vechi și ei fără îndoială - trei domni și o doamnă. Ușa din termopan era singura notă discordantă, chiar urla strident că nu e locul ei acolo. Intru în viteză și le spun despre ce e vorba pentru ca să descopăr, vai, că dosarul cu acte îmi rămăsese din grabă pe-acasă. Penibil, nu? Mă scuz în fața lor și le spun că revin mâine - unul din bătrâni mă privește peste ochelari, înclină capul într-o parte și concluzionează bătrânește cu un aer indulgent: - Ei, se mai întâmplă... Se prea poate ca după ce am plecat să fi discutat între ei Ia uite-l și pe tânărul ăsta – până ajunge la vârsta noastră o să uite și cum îl cheamă....

În fine, revin a doua zi, dau carnetele unuia dintre veterani care se apucă imediat, meticulos, să calculeze. Culmea, moșuleții ăștia sunt mult mai operativi decât CARP-ul, cine și-ar fi imaginat? La CARP te programează peste trei zile să vii să ridici bani, aici îi iei după vreo 15 minute, când termină taica de făcut calculele. Încă o surpriză: nu m-am plictisit așteptând, pentru că un alt moșuleț m-a abordat în timpul ăsta cu un aer ușor jenat însă plin de speranță, făcându-mă să pozez într-un erou salvator: Nu te supăra, știi cumva să faci un nod dublu la cravată? Ei bine, la asta chiar nu m-am așteptat. Sigur, răspund. Cravata nu este unul dintre accesoriile mele uzuale iar omul tocmai îmi oferise ocazia să-mi exersez o abilitate mai rar utilizată, deci am trecut la fapte, mai ales că altceva mai bun oricum n-aveam de făcut așteptând acolo. Rezultatul muncii mele de un minut văd că este întâmpinat cu priviri admirative iar nenicul cu pricina îmi mai dă două cravate de înnodat, explicând că trupa de moșuleți de acolo au de mers la un eveniment special și scuzându-se că a purtat și el cravată când era în armată însă nu și-a dat la vremea respectivă osteneala să-nvețe să facă nodul, deci a rămas neștiutor în domeniu. În timp ce mă întrețineam cu ei am făcut-o și pe a doua, și pe a treia – nu puteam să-i las pe bieții oameni să se prezinte chiar oricum la eveimentul unde erau așteptați, nu-i așa?

Și, oricât ar fi de greu de imaginat, primesc în continuare și a patra cravată la înnodat, de data asta din partea doamnei, care-mi lăuda simțul estetic așa cum numai o femeie știe să facă. Deja încep să mă uit lung și risc și eu o întrebare: „Dacă tot am aici o contribuție majoră, mă rezolvați și pe mine de vreo bonificație, ceva, la ajutorul de înmormântare?". ;;) Gagica râde cu poftă și-mi zice: „Ei, asta ar fi mai greu, în schimb ce putem noi să facem pentru dumneavoastră este să vă încurajăm să vă deschideți o firmă de înnodat cravate iar noi promitem să vă trimitem clienți".

Chiar mă gândesc cum m-aș simți în locul oamenilor ăstora, cu anii mulți pe care-i are în spate fiecare din ei –  de fiecare dată când mi-ar trece pe sub ochi un certificat proaspăt de deces nu mi-ar veni așa sa mă întreb oare când o să-mi vină și mie rândul? Dar uite că și la vârsta asta ei reușesc să-și păstreze buna dispoziție și mă bucur să-i văd așa, pentru că sunt destui bătrâni obosiți de atâta viață, ultrablazați și striviți de durerile bolilor bătrâneții. Nu pot să nu observ că oamenii cei mai fericiți nu sunt neapărat cei care au de toate ci aceia care știu să se bucure de ce au și știu să-și cultive optimismul și buna dispoziție în așa fel încât îi contaminează și pe cei din jur. Și bravo lor!